Following the release of their new album, End Titles...Stories for Film, U.N.K.L.E. are now offering a free download of their new version of the X Files theme. The theme will be featured in The X Files: I Want to Believe (out July 25) during the end credits, but is not on the new album. You can stream it, here. Download link below. Basically, it's awesome. Not that I am very, very excited for this movie...cause only dorks like X Files.

I'm way ahead of you, Scully.

Download: "02 X Files" by U.N.K.L.E.

They have kindly decided to offer 4 tracks off of their new album for free!!

You can find the mp3 files for tracks 5, 6, 7, and 8 in the following 4 locations....

Track 5 (note that I had to select File | Save Page As... in Firefox to save this one)

Track 6

Track 7 (you may need to scroll down to the July 4th entry for this file)

Track 8

If that's not enough UNKLE check out their London gig at Somerset House here.

Treats-

Lupe & A-trak- My Sneakers

Blu/Exile/Koochie Monstas- You Are Now In The Clouds

Reks- Big Dreamers

AZ/NAS (Throwback) Mo\' Money|Mo\'Murder|Mo\'Homicide

Debbie Deb- When I Hear Music ( classic house )

Lupe- Heat Under The Babyseat(oldie/goodie)

X=)MiaAlien

'Live' as in 'in front of an audience', rather than 'live' as in Hole's album 'Live Through This', or was that 'live'?

Uh, click this. God bless the CBC. I got some NIN bootlegs of a session they did. It was awesome, but I can't remember where it was I d/l'd them... Ah, CRC Sessions apparently.

I've been avoiding the Cd shops the past few weeks due to lack of cashola, so I missed that this came out. Looks like this Saturday will see me do a big CD binge. Yay.

I'm glad the Tour de France has a rest day, I really need to catch up on sleep.

Tinymixtapes gave me the best news I've heard today since Cadel pulled on the Yellow (even though he shouldn't defend the jersey with the team he has...) Anyways, The Verve. New album. August 26th.

Oh, and The Duke Spirit are selling signed, limited 12'''s of Neptune on their site! My bank account is about to be PUNISHED come payday...

love it!

Reign was also great, with Ian Brown singing on the track, but as he wasn't there a video of him singing it was playing in the background on a giant screen. Thats a pretty clever way of getting around the problem of missing singers for groups like Unkle, where its all guest vocalists.

Weather held up for the gig too, no rain. Somerset House is a great location for gigs, providing an atmospheric setting plus being next to the Thames its well located and easy to get to.

Only annoying thing was some twats deciding to have a fight and slinging their beer about, some of which went over me and the people nearby. Luckily enough they stopped quickly and everyone was telling them to chill out, which they seemed to then do.

Here's a link to a good review of the gig - http://backstagepass.seatwaveblogs.com/2008/07/gig_review_unkle_1.php

Mal foi lançado "War Stories" do Unkle (já falei deles por aqui, alguém se lembra de ter lido?) e já saiu outro álbum de estúdio. Simplesmente adorei. Entenda que, para quem não produzia nada desde 2003, os fãs merecem um presente a cada ano. Agora é a vez do "End Titles... Stories For Film". Estória para filme porque há músicas que foram gravadas especialmente para filmes, oras bolas. Mas essas faixas são rápidas, a maioria instrumentais - mas nem por isso ruins, muito pelo contrário. As que eu gostei mesmo são as cantadas. Se no disco anterior tiveram vários convidados, nesse último não é diferente. Divirtam-se porque eu já estou me deliciando por aqui. Ainda não escolhi qual é a minha preferida, mas acho que vou ficar com Cut Me Loose e, talvez, Clouds e Heaven.

E olha o que já caiu de novidade na rede: Nightmares On Wax (também conhecido como N.O.W.) - não deu tempo de ouvir ainda. Para quem não conhece, vá logo conhecer. Uma pena que ele não é da Ninja Tune, minha gravadora predileta e referência para uma boa música eletrônica alternativa. Se sua impaciência falar mais alto, vai direto na página de artistas. Não conheço todos, claro, mas já deixo aqui minhas dicas: 9 Lazy 9, Bonobo, Jaga Jazzist, The Herbaliser, Wagon Christ. Se você nunca ouviu falar em nenhum deles, faça o seguinte: compre um chicote e dê mais de cem chibatadas em suas costas; depois bata com sua cabeça em qualquer parede de sua casa até criar uma leve rachadura (na parede mesmo, não precisa chegar a uma fratura exposta). Aí sim você pode recobrar plenamente sua consciência, retomar sua sanidade mental e começar uma seleção mais rigorosa para seus queridos ouvidos - ou você acha que eles são penicos?

The Duke Spirit warmed up the crowd, later reappearing in a camel toe hugging body suit to perform Mayday.

UNKLE were joined on stage by Badly Drawn Boy, Lupe Fiasco, Gavin Clark and a number of others (can anyone fill in the blanks?) and also had a strings section on stage. Lonely Soul with a live strings section was nothing short of breath taking!

We were given a Converse goody bag each.

We were kinda sorta expected to find an Office.co.uk voucher but alas no (maybe our Converse rep was a bit nimble-fingered) . Anyone want to trade this for a new pair of chucks or some tickets to We Are Scientists or Melt Festival? (the headphones are pretty good actually!). Aw well, worth a try!

War Stories, the previous album by Unkle, was one of my favorite albums for that year. The combination of unique sounds and musical styles thrown together made for an intense listen. With guests Josh Homme, The Duke Spirit, Ian Astbury and Gavin Clark, the album had songs that were all separate entities but the flow made them melt together as if you were being piloted through a narrative. The production work by Chris Goss tied the package together and in the end the final product came out to be a finely polished and well written album. It was certainly a rock-oriented turn for the otherwise electronic artist. Does End Titles... offer the same thrill as War Stories or will the shadow of its predecessor burn away this newcomer?

End Titles... provides a mixture of raw rock with a processed soundscape to totally ambient pieces that are almost out of a lucid dream. Beats are also just as important, playing as a separate beast than the rest of the instrumentation. Much like on the song "Mayday" by The Duke Spirit which had addictive a stomp-clap beat, a lot of the rockier numbers will certainly entice you to get up and dance. The guest list has some familiar faces, with Josh Homme and Gavin Clark returning to the battlefield after the War. Some new names are added to the end credits, with contributions from the band Black Mountain, Joel Cadbury, and James Petralli.

While the album as a whole fits together and forms a spanning adventure with tracks bleeding into each other and borrowing elements from each other to make the transition smooth, there are certain tracks that stand out with a particular sound. The track "Ghosts" is a fuzzy rock infused piece that has a bouncy bassline and a strong and steady beat. "Kaned and Abel" is a haunting electronic background bit, which is short but gets right to the point. "Chemical" should sound familiar to fans of War Stories because it is the song "Chemistry" from that album but with Josh Homme singing on top of it. That song worked well as the instrumental opening to the last album but it is interesting to see how well it manages to squeeze into the middle of End Titles... as a more completed song. "Trouble in Paradise" shows off the 'soundtrack' feel of the album by incorporating a dramatic orchestration.

Overall, End Titles... doesn't take the crown from its older brother War Stories. Instead, it plays as the perfect companion piece. The album shares the same energy, distributed between the full out rock anthems, incidental music pieces, and the drama pieces that fade in, swell up, and fade out like the soundtrack from a movie. The journey through the album will take just over 74 minutes. In that time frame the album will drag you through a surreal, lurid world and a story that you are only an observer to after the smoke clears.

End Titles... Stories for Film is available now.

Asadar dupa cateva intalniri cu omul nostru de baza de la Emagic, am aflat ca suntem in jur de 100 de voluntari pe zi, din care cativa vor da teapa, ca asa e romanul, deci practic vom fi prezenti vreo 70. Totul bine, orarul pe zile si pe sarcini a fost facut in functie de ziua pe care o preferai si de persoanele cu care voiai sa fii in grupa. Apa si mancare asigurate, mai ramanea sa-ti iei sapca pe cap si avant ca sa faci fata drumului spre romexpo zilnic. Am avut noroc sambata pentru ca am picat la waste management, numai ca la scena Dacia, unde am fost repartizati, nu prea am avut ce waste sa manage. Asa ca munca a fost vreo ora, acumulat, in rest am putut vedea concertele. The Moood au fost primii la care am stat, in prima jumatate a concertului destul de statici (solistul in trupa asta si-a asumat un rol destul de greu, tocmai pentru ca e atipic; odata ce el e plictisit sau nervos, pica toata trupa), apoi si-au mai revenit, dar cu multe eforturi. Ghinionul lor ca le-a picat sunetul de doua ori, parca, dar asta nu inseamna ca s-a terminat concertul si ca publicul care te aplauda ca sa mergi mai departe nu intelege astfel de probleme. Se vede treaba, le mai trebuie experienta. Insa canta foarte bine, au un stil aparte, de British rock. Eu ii remarcasem la Kumm, concertul de 10 ani. Urmatorii la care am stat au fost Manic Street Preachers, foarte draguti, au cantat ca la carte, tocmai din acest motiv nu mi-au ramas prea bine intipariti in minte. Cand merg la un concert, caut nu numai sa ascult live piesele de pe album, dar vreau si variante de concert, solo-uri, virtuozitati, mici modificari care sa nu-mi dea senzatia ca puteau la fel de bine sa puna cd-ul si sa faca playback. Manicsii au fost undeva pe la mijloc. Intrucat dupa o zi de stat in soare si plimbat de colo-colo prin caldura simteam ca ne ia usor moleseala si simteam nevoia sa stam jos, am ales Nouvelle Vague in detrimentul celor de la Kaiser Chiefs si nu am regretat. A fost a breath of fresh air: coveruri (Sweet Dreams cred ca e printre piesele cu cele mai multe coveruri), 2 tipe cu voci foarte calde, piesele lor cu un bass excelent, prezenta scenica a blondei care avea niste miscari si inflexiuni ale vocii foarte senzuale, lume care dansa in ton cu ea. Rasete isterice, mici gafe, momente picante - sper sa le am din nou vineri, a doua zi de voluntariat, la Judas Priest.

Vineri am ajuns cu sora, J., Plughy si K. in jur de 7, tocmai bine pentru a ne lua jetoanele si bericile pe muzica celor de la Apollo 440. Am dansat atat de mult cand eram mica pe "Ain't talkin' 'bout Dub" (cu niste miscari preluate de la fetele de la Class, tin eu minte), iar acum, cand am ascultat-o live, mi-a sunat fara forta si farmecul de atunci. Probabil pentru ca elementul de noutate nu mai exista si nici fascinatia pe care o aveam prin anii '95-'99 pentru MTV. Trecand peste aceasta trupa care a incalzit putin atmosfera, noi venisem acolo pentru Alanis. Asteptam eu si sora la jetoane sa ne regrupam ca sa putem inainta cu totii spre scena, cand ne loveste un inceput de "Uninvited" venind dinspre La Morissette. Am apucat-o frumos de manuta pe sora si am pornit la atac singurele, urmand sa le dam celorlalti coordonatele locului prin mesaje. Alanis - aceeasi voce, acelasi par lung, acelasi efect. Mi-a placut ca a cantat cam toate hiturile, si nici piesele de pe noul album nu sunau rau, mi-a placut amestecul de sensibilitate si agresivitate, pe care il are atat in versuri, cat si in miscarea scenica (acum, ca s-a si ingrasat, fizicul ei este un amestec de agresivitate - corpul - si sensibilitate - fata). Nu mi-a placut foarte mult sonorizarea, pentru ca vocea ei se auzea de multe ori cam slab, si instrumentalul si vocea publicului (pe alocuri) o cam acopereau. Per total, prestatia a fost faina, dar energia ei a cam ramas acolo, pe scena.

Dupa Alanis, a urmat momentul de cumpana: Unkle sau Cypress Hill? Singura reclamatie pe care o am impotriva Emagic-ului la acest festival este ca au suprapus trupe mari, trupe pe care ar fi vrut sa le vada publicul, chiar daca apartineau unor stiluri diferite. Sa fim seriosi, inca vreo 3-4 ani romanii vor fi insetati de mers la concerte, mai ales cand o trupa vine pentru prima oara in Romania. Chit ca multi merg sa-i vada in strainatate, majoritatea prefera sa-i vada pe pamant romanesc. Asadar... la intrebarea de mai sus am ales Cypress Hill, desi, imediat dupa Alanis, au izbucnit niste sunete geniale de pe scena celor de la Unkle. LA Cypress am stat vreo 3 melodii, timp in care am putut gusta ritmul lor specific, americanismele lor simpatice si mirosul de iarba; dar parca inima mea ramasese in partea cealalta, la show-ul de lumini si chitare, asa ca am luat-o din loc si ne-am intors in grup mai mic la Unkle. Schimbarea a fost inspirata, Unkle a sunat incredibil de bine. Rock-ul lor electro a umplut tot spatiul, tot publicul, de iti venea sa stai cu ochii inchisi pentru a savura pe deplin experienta muzicala.

Duminica dimineata, eu si Plughy mergem la Romexpo sa ne luam invitatiile. Liste, lume la coada, caldura mare. Dupa ce ne terminam treaba, in drum spre iesire, auzim de la scena Dacia sirene de politie. ACELE sirene de politie folosite de Manu Chao in melodiile lor. Nu era nimeni zona scenei, perimetrul publicului era acum doar al masinilor ROSAL, asadar am pasit cu incredere pana la un metru de scena, unde ne-am asezat pe un bustean si ne-am aprins cate o tigara. Baietii repetau pe rand, apoi au bagat putin din Bob MArley, mai radeau, mai vorbeau intre ei intr-o spaniola cam greu de descifrat, si in tot acest timp se uitau la noi, publicul lor. Dupa vreo jumatate de ora, cred, arse de soare si cam obosite, am decis sa plecam. CAnd ne departasem deja destul de mult, auzim la microfon vocea lui Manu: "Don't you go, stay one more minute!". Ne intoarcem cu fata spre scena, ne intrebam daca a vorbit cu noi, eu nu aveam ochelarii la mine sa vad mai bine ce se intampla pe scena, Plughy nu vedea nici ea din cauza soarelui, asa ca am presupus ca nu noua ni s-a adresat si ne-am vazut de drum. Dupa vreo 10 minute de mers pe jos, ne dam seama ca intr-adevar cu noi vorbea, pentru ca altcineva nu mai venise si ei intre ei vorbeau numai in spaniola. Ah, well... blame it on the sun. Am ratat o discutie cu ei, am ratat.

Seara, la concerte, ne-am intalnit cu foarte multi cunoscuti, fiind si seara cu publicul cel mai numeros. Stereophonics Ok, Roisin Murphy intarziata, dar faina ca show (probabil excelenta pentru adeptii genului). Dupa cateva melodii de-ale ei, am plecat spre Manu Chao pentru a prinde concertul de la inceput. Manu Chao au fost... agitati, energici, calzi, veseli, muzicieni foarte buni. Relatia intre ei si public a fost ideala, exprimata cel mai bine chiar de Manu, cu microfonul, imitand bataile unei inimi. Am dansat aproape doua ore, sarit, cantat, aplaudat, ras. Imi placea sa vad in jurul meu oameni cu zambetul pe buze, oameni entuziasmati, familiarizati sau placut surprinsi de sound-ul Manu Chao si de stilul lor. Excelent, concertul complet din B'estfest.

Si ca incheiere, Judas Priest rocksssssssss!!!!Dupa concertul lor, am urcat in tren si duse-am fost la mare.

Ne vedem la anul!

Marele plus o fost, pentru mine, că toate trupele o cântat piesle pe care eu voiam să le aud neapărat. Aşa că am plecat foarte mulţumită de la festivalul ăsta.

Am ajuns vineri foarte dimineaţă, am fost culeasă de pe peron şi am mers direct la cafea. Bucureştiu e un oraş groaznic. M-aş putea plânge un post întreg despre asta dar chiar nu are nici un rost. Sărim peste ce am făcut înafara festivalului propriu zis - pentru că e neinteresant pentru altcineva decât mine - şi trecem la ziua 1 de B'EstFest

Vineri 4 iulie

Voiam să văd Apollo 440, Alanis Morissette şi UNKLE.

Am ajuns pe la 7 şi ceva la Romexpo. Mi-o rupt biletu şi mi-o pus o brăţară roz şi urâtă. Bine că era din material şi nu din plastic. Mi-o plăcut că se mişcau foarte repede la poartă şi nu prea era coadă. Bravo lor.

Până m-am orientat eu puţin m-am trezit cu o ediţie specială Sunete şi un ghid oficial în mâini. Ghidu ăla m-o ajuntat să mă orientez spre scena care mă ineresa. Până m-am dezmeticit am auzit o piesă jumate NSK. Sunau bine, dar nu aveau public tare mare.

Apollo 440 începuseră deja să cânte. Erau pe la a doua piesă. M-am învârtit pe acolo, m-am hidratat, m-am întâlnit cu oameni mişto cu care trebuia să mă întâlnesc. Apollo 440 o cântat bine, solistul era foarte energic şi concertul cred că era mult mai reuşit dacă era la o oră puţin mai târzie. Era prea cald afară, lumea nu era încălzită şi nu se prea mişca. Cam pe la ultima piesă începuse agitaţia. Au cântat piese ultra cunoscute gen Stop the Rock sau Ain't Talking 'Bout Dub plus altele mai puţin familiare mie. Nu mi-o plăcut că parcă erau rupţi din anii '90 (vestimentar vorbind), mai ales că era foarte vizibilă treaba asta. În rest, numai de bine de ei :)

Am trecut la scena din dreaptă să o aştept pe Alanis. N-am fost niciodată fan în adevăratul sens al cuvântului dar tot timpu am ascultat-o cu plăcere. E ok, are muzică şi versuri frumoase, iar unele piese îmi plac chiar mult. Am auzit Ironic, Hand In My Pocket şi Head Over Feet. O sunat curat şi emoţional pe alocuri. Ea o fost foarte enrgică şi vocea foarte curată. Mi-o plăcut de ea :)

O urmat atracţia serii pentru mine, domnii de la UNKLE pe care eu îi îndrăgesc de ceva vreme (cam de când am laut primele contacte cu trip-hopu acu vreo 7 ani). Mă aşteptam la multişor din partea lor, deşi eram sceptică. Pentru că mă gândeam că featuringurile fac multe la ei. Mă bucur taaaare mult că m-am înşelat. O fost DEMENŢI! Extraordinari. O fost dintr-o altă lume, aterizaţi pe scena aia. Unu din chitarişti parcă era titrez. Vocalul era din alt film, erau în luma lor şi ne chemau pe toţi în ea. Am intrat foarte repede în starea respectivă şi am dansat tot, dar absolut tot concertul. La Restless am rămas mută. La fel şi la My Shadow şi la In a State. Pentru mine o fost concertul festivalului. Am plecat de acolo cu genunchii moi şi cu bătăi neregulate ale inimii. Târziu mi s-o stabilizat. Îmi pare rău că nu o fost sonoru mai tare, pentru că meritau să bubuie în tot Bucureştiu şi că nu s-o întors la bis (citeam pe undeva pe net că astea două îs legate una de alta şi că, la rândul ei, trupa o fost deranjată puţin de faptu că nu o avut mai mult sonor; nu ştiu dacă îs doar speculaţii sau nu).

N-am luat aparat foto cu mine că nu am vrut să am responsabilitatea asta şi pentru că era posbili să nu mă lase să intru cu el. O făcut emagicu destule aşa că pun link de la pozele oficiale.

Official pics day one - B'estfest

Sărim iar peste detaliile zilei caniculare.

Sâmbătă 5 iulie

Voiam să văd Manic Street Preachers şi Nouvelle Vague

Din păcate am ratat primele două piese Manic. De fapt le-am auzit dar de la distanţă, că atunci intram. Mi-o fost puţin ciudă, pentru că voiam să aud de aproape Motorcycle Emptiness şi You Stole the Sun From My Heart, dar m-am mulţumit cu Autumn Song şi If You Tolerate This Then Your Children Will Be Next ca piesă de final (asta din ce mi-era mie musai). Mi-a plăcut tare mult. Încă se ţin foarte bine pe scenă, sună deosebit de frumos, şi reuşesc să transmită mesajul pe care îl vor. O fost un concert foarte cald pentru mine (cald as in plăcut, că era cald afară, propriu zis nu mai are rost să zic) şi mi-o plăcut tare mult. M-o luat o nostalgie liceeană foarte plăcută :)

Nouvelle Vague o fost atracţia serii pentru mine. Fetele au fost excelente. Şi atât de diferite. Înger vs drac. Una din ele era super kinky, prin poziţia pe scenă, felul în care cânta, tot. Una părea cea mai cuminte de pe lume. O dat tare bine pe scenă. Şi o cântat mult (bine peste timpu alocat şi menţionat în program). Am auzit piese cu care eram obişnuită: Human Fly, Dance With Me, Love Will Tear Us Apart, Teenage Kicks, Guns of Brixton, Too Drunk To Fuck, Bela Lugosi's Dead şi piese noi: Sweet Dreams, God Save the Queen. Am dansat, m-am simţit bine, mi-o plăcut tare mult. M-o deranjat că o avut vreo 2 sau 3 microfonii. Ce treabă-i asta?

Official pics day two - B'estfest

Bla bla bla până pe la 6

Duminică 6 iulie

Voiam să văd măcar o bucată din Kraak and Smaak, Stereophonics, Róisín Murphy şi Manu Chao.

Am ajuns pe la jumatea concertului Kraak and Smaak. Pe drum îmi zicea vară-mea că e curioasă cum e îmbrăcată tipa, pentru că o văzuse nu cu mult în urmă la BECK’SPERIENCE şi eu glumeam că poate e la fel. Gluma mea s-o cam adeverit, singuru lucru în plus fiind de data asta papucii. O sunat ok, dar nu m-o dat pe spate. Totuşi, nu-mi pare rău că am venit mai repede să-i prind. Tipa avea mişcare scenică ok. Dar eu eram nerăbdătoare pentru următoarele.

Stereophonics o sunat deosebit de bine. Kelly Jones arată wow. Pictures don't do hime enough justice. Şi asta pe lângă că are atitudine pe scenă şi cântă foarte bine. M-am topit de tot la Maybe Tomorrow, una din piesele mele de suflet alltime. Senzaţia o fost întărită de faptu că atunci am reuşit să mă văd cu Cristi, în sfârşit. Mi-o plăcut tare mult băieţii.

Pe miss Róisín Murphy am aşteptat-o 45 de minute. Toată lumea o zis că asta e fiţă şi o acuzat-o pe ea. De fapt căzuse ceva mixer şi până nu o fost rezolvată problema nu s-o putut începe concertul. La bis nu s-o putut întoarce pentru că întârzia Nelly prea mult (fiind pe scene alăturate) aşa că nu o fost vina ei. Cine s-o mai uitat la concerte Róisín şi cine o văzut-o duminică ce show o făcut, poate intui că o interesează cum apare live.

O fost EXTRAORDINARĂ. O schimabat ţinută după ţinută. O fost plină de energie şi vocea i-o sunat perfect. O fost robot prins în corp uman. Instrumentiştii o sunat excelent, la fel şi fetele de la baking vocals, care pe lângă că o completau vocal perfect, o făceau şi cu mişcarea scenică. Excelente fetele. Am fost hipnotizată tot concertul. Un UNKLE în variantă feminină din punct de vedere al senzaţiilor care mi le-o transmis. Nu mă aşteptam să cânte ceva din perioada Moloko, aşa că m-am bucurat foarte tare când am auzit Forever More. La Overpowered am fost ca-n transă. Şi nu doar eu dansam. Toată lumea în jurul meu o făcea.

Unde mai pui că peste toate astea îi şi frumoasă.

În timp ce mai salutam lume pe acolo şi mă pregăteam să mă îndrept spre Manu Chao am auzit-o pe Nelly Furtado cântând I'm Like a Bird, singura piesă care voiam să o aud, de altfel.

Din păcate la Manu Chao eram foarte obosită. Mă dureau îngrozitor picioarele şi nu am reuşit să intru cum trebuie în atmosfera concertului. Am stat foarte cuminte mai la o parte de mulţimea cu mâinile pe sus. Publicu mi s-o părut extraodinar iar trupa de pe scenă o sunat foarte bine şi o făcut o atmosferă tare faină.

Official pics day three - B'estfest

Majoritatea trupelor o promis că se întorc. Se pare că le-o plăcut publicul român care în general o fost foarte receptiv.

Mi-o părut rău că nu am putut vedea Kaiser Chiefs şi chiar Cypress Hill din cauză de suprapunere cu chestii ce mă interesau mai mult. Dar asta e. Mă consolez cu faptu că pe la toate festivalurile mari trebuie făcute alegeri de genu ăsta. Data viitoare!

Marile minusuri o fost căldura foarte mare şi, din punctu meu de vedere, imposibilitatea de-a găsi un taxi care să nu-ţi facă gaură în buget după terminarea concertelor. Aşa am ajuns eu duminică noaptea să mă "plimb" cu o durere groaznică de picioare de la Romexpo la Victoriei. Noroc că noaptea e mai răcoare şi că am avut companie plăcută.

Mai stăteam măcar încă 3 zile :) În ciuda minusurilor o fost un weekend prelungit tare reuşit. M-am întâlnit cu prieteni pe care nu i-am văzut de mai bine de-un an. I-am văzut pe Roxi şi David chiar înaninte să facă marea mutare spre state (vă ţin pumnii). Am cunoscut multă lume frumoasă care până atunci făceau parte doar dintr-o lume virtuală: Dana, Oae, Sociopatul, Vlad şi alţii.

Drumu înapoi nu o fost aşa roz pentru că nu am putut dormi deloc. Am avut şi întârziere. Pe de altă parte, am citit o carte mişto, deci tot nu o fost timp pierdut. :)

Una peste alta, frumos la B'EstFest. Sper să fie aşa şi la anu!

Sambata seara in culoarul de trecere de la scenele gemene la scena din fata, un drum intre doua siruri de banere Rompetrol, Clicknet si Dacia agatate in lungul gardurilor improvizate, populat de valuri continue de nomazi de la o performatie la alta, dupa evadarea mea din multimea stransa la Alanis, Babe a trecut prin spatele meu, fara sa ma vada si s-a lasat purtata de dorinta puternica de a gasi un distribuitor de tigari. Am vazut-o cum se indeparteaza spre celalat punct al spatiului de festival la jumate de kilometru distanta sau poate mai mult. Ma intrebase intr-un mesaj intarziat unde sunt si i-am dat un punct de reper destul de obscur unde ar fi urmat dintr-o discutie anterioara sa le intalnim si pe celelalte. La masa de ping-pong, am spus. Ce e asta mona? mi-a raspuns si am vazut-o apoi cum se pierde prin multime aparent giving up. I don't blame her. As fi vrut sa-i pot explica. As vrea sa imi gasesc cuvintele intr-o formula magica care sa ne aduca inapoi intr-o stare de comunicare mai apropiata. Simt ca ne trezim ca de pe doua planete diferite si ca tinem cu dintii sa nu ne separam in ciuda fortelor exterioare. Problema cea mai grava redusa sintetic - incep sa observ ca avem dorinte diferite. In foarte multe aspecte. M-am ridicat si am urmat-o tacuta, crescandu-mi ritmul pasilor cand ea se indeparta. Apoi am vazut-o ridicand telefonul si ducandu-l la ureche. M-am pastrat in spate, dar mi-am scos laser pointerul si l-am miscat in dare verzi serpuitoare bright, peste multimea pestrit colorata si intunecata din fata ei. A continuat sa vorbeasca cateva minute, cu mine pe urmele ei, constienta acum ca sunt aproape. Cand a inchis, m-am apropiat si s-a intors deodata privindu-ma atent. "Am simtit nevoia sa ies de acolo, i-am oferit ca o explicatie, mi se parea prea trist". "Ce este, Mona?! Ce se intampla?!" m-a interogat dur, asa cum a tot facut-o repetat cand nu am mai stiut cum sa spun si ea nu a putut sa simta sau sa inteleaga. Nu stiu nici eu. Este ceea ce raspund de fiecare data si e adevarat. E ceva ce inca nu pot atinge si exprima. E ceva care de fapt nu este. Ceva care lipseste. As putea sa spun asta oare? Ceva ce lipseste in mine. Si totusi te iubesc...

Babe, cand e nervoasa, frustrata in prezenta mea, blocata in imposibilitatile ei de mai multe feluri, gesticuleaza aproape violent, isi roteste ochii, isi muta privirea intr-un spatiu in care eu nu sunt prezenta, ridica mainile si inclesteaza pumnii, apoi se imbufneaza si aproape bate din picior plesnindu-si palmele de coapse. Esti o egoista, mi-a spus. Si mi-am amintit in viteza gandului fragmente de episoade cand mi s-a mai spus acelasi lucru. Sunt egoista. Si ma simt una. Mizerabila. Simt ca o ranesc fara sa vreau, cu furtunile imprevizibile din interiorul meu, cu dorintele mele, cu cine sunt eu de fapt. Merge in fata, lasandu-ma la distanta, dar ramane cu mine si imi urnesc picioarele dupa ea. Lovindu-ma de niste pereti ai imposibilitatii de contact. Of, as vrea sa urlu tare, sa acopar basii din boxele imense, as vrea sa scutur ceva care s-a pus intre noi. Metaforele astea care nu sunt poezie, sunt doar jumatati descriptive a ceva pe care nu stiu cum sa-l redau. Vreau sa inghet miile de oameni din jurul nostru intr-o pozitie instanta, sa alerg dupa ea, sa fie simplu ca te iubesc si tu ma iubesti si totul sa mearga perfect. De ce nu se poate?! Imi bubuie timpanele si mi se zbate pieptul, este inca atat de cald incat oxigenul pare evaporat, apa din paharul de hartie pe care il am cu mine nu are nici un gust si e ca si cum las sa-mi alunece pe gat aer cald lichid.

Si atunci corzile mele vibreaza, buzele mi se misca impreuna cu limba si formeaza cuvinte pe care parti primitive din creierul meu le doreste deodata solide. Vreau sa le simt tactile, sa le privesc in aerul din fata mea, vreau sa le ating 3D, sa imi plimb pielea peste suprafetele lor, sa le simt muchiile. All this sharpness ar putea face aerul respirabil again, macar o secunda, ca sa ma pot concentra. "Vreau sa ne despartim", spun. Si chiar simt o usurare. Simt ca tensiunea din pieptul meu curge in basi si urla in afara. Alanis e inca pe o scena in spatele meu si ce spun eu are aceeasi intensitate. Nu sunt doar niste mormaituri inabusite, jumatati de ganduri, jumatati de fapte, dureri estompate si ingropate. Ea s-a oprit atunci si eram atat de imbatata de cuvintele libertatii mele incat nu mai stiu ce s-a intamplat. Am ranit-o. Poate a zis bine. Sau fain. Sau asa ceva. Apoi secundele in care m-am frecat de acele cuvinte, in care le-am pipait si cantarit, in care m-am intins peste ele, strecurat printre spatiile lor, respirat the meaning of them, secundele au trecut si am inteles perspectiva gestului, am privit spre ea pana departe. La raspantia intre doua posibile cursuri ale vietii mele le-a privit in viitor ca in lungul unor drumuri luminate pana la orizont si in punctul ala ma simteam clara si ma simteam puternica, in perfect control asupra destinului meu. "Eu plec", a spus ea atunci si m-a adus inapoi ca dintr-o transa, inainte ca eu sa imi pot clarifica premonitiile. "Nu pleca, i-am spus, ramai, te rog". Si inainte ca ea sa mai poata spuna ceva, ca eu sa adaug altceva, din fluviul de oameni care treceau pe langa noi, s-a desprins figura Danei in jeansi taiati la genunchis si un tricou negru, cred, avansand spre mine, salutandu-ma, intrebandu-ma nu stiu ce, prezentandu-mi pe nu stiu cine, iar eu i-am raspuns transformata artificial la 180 de grade, nici asta nu mai amitesc. Small talk. Privind-o si respirand adanc cat se poate de subtil, desi Dana ma cunoaste, a simtit, ne-a privit cu o secunda de curiozitate in plus, care m-a enervat, dar eram enervata pe mine de acum. Ne-am promis sa ne vedem la scena unde ar fi urmat Unkle. Mergem sa luam tigari, am mintit pe jumatate, ca sa explic de ce totusi ne deplasam in directia cealalta. Apoi am mers dupa Babe, am rugat-o sa se opreasca. Nu mai vroiam ceea ce spusesem. Ne-am asezat pe o bordura din calea fluxului uman, ea a plans. Am tinut-o de mana. Am sarutat-o pe umar. Am vorbit mici chestii fara continuitate. Si cand, putin mai tarziu, a rasunat scena de la distanta cu Burn my shadow, puternic si rascolitor, m-am ridicat si am ridicat-o cu mine si am mers acolo atrase de sound, de beat de drogul pentru suflet care este muzica.

I have burned my tomorrows
And I stand inside today
At the edge of the future
And my dreams all fade away

And burn my shadow away
And burn my shadow away

Fate's my destroyer
I was ambushed by a light
And you judged me once for falling
This wounded heart will rise

And burn my shadow away
And burn my shadow away

An' I see the light, too light for love
An' I see the light, too light for love
An' I see the light, too light for love
An' I see the light, too light for love

An' I see the light, too light for love
Burn my shadow
An' I see the light, too light for love
Oh...
An' I see the light, too light for love
Burn my shadow
An' I see the light, too light for love
Away

And burn my shadow away
And burn my shadow away
Oh, how I loved you...

Δύο χρόνια μετά το "War Stories", το νέο πόνημα του James Lavelle περιλαμαβάνει συνεργασίες με τους Josh Homme (των Queens of The Stone Age), Black Mountain, τον παραγωγό του "War Stories" Chris Goss και άλλους.

Πέρνα μια βόλτα από το Juno όπου είναι ήδη διαθέσιμο για αγορά και ακρόαση.

Parerea mea in ordine intamplatoare...

UNKLE - au fost super tari, foarte energici, melodii cunoscute si cateva noi misto

Stereophonics - m-au dezamagit. Au cantat piesele pe banda, interactiune 0 cu publicul...Soundul a fost excelent, ei infecti...

Manu Chao - SUPERB! Din alta lume! A cantat 2 ore aproape fara pauza! Printre cele mai tari 3 concerte la care am fost vreodata!!

Kaiser Chiefs - supriza mea! Nu ma asteptam deloc sa ma impresioneze! Dar au aratat ca stiu sa canta bine si sa faca si spectacol! Au venit sa cante muzica buna si sa se/ne distreze! And they did a fuckin' good job! :P

Manic Street Preachers - asa si asa. Vocea tipului a facut diferenta si cateva melodii pe care le stiam.

Allanis M. - pe mine m-a plictisit + adormit

Roisin Murphy - surprinzatoare! Nu aveam nici cea mai vaga idee ce "canta". Credeam ca e ceva mai cuminte dar "o arde" cool de tot! :)) Un amestec de trip-hop, funk, electro foarte, foarte reusit!

Foarte misto a fost si Silent Disco care a avut mai mult succes decat anul trecut mai ales ca era deschis pana mai tarziu.

All in all, cred ca a fost un festival reusit!! Felicitari!

save as B'estfest '08:

alanis as poster girl for feminist folk cu mainile ei in poala, cam has been, nu prea e de bine when the highlight of your concert are your spinning skills, si you ought to know cred ca i-a sunat si ei cam ironic zilele astea (sic)

manics, missed you stole the sun from my heart,  ajuns pe ocean spray, unexpectedly pennyroyal tea

glance, passed by nouvelle vague, wished I could've stayed, didn't, there's always a next time or so they say

stereophonics, corecti si atat, dakota cam mormaita, raman de playlist usor de vara

roisin, tres bien dans sa peau

manu chao, topaiala, topaiala, topaiala

dar mai ales

de venit in minte de acum inainte, springing to mind for those whenevers. use memory to illustrate.

Ei bine, nu! Oricat am cautat eu defecte de organizare, oricat am vanat gaurile din cascaval, B'estfest e bestial organizat. Felicitari! M-am simtit in siguranta, am avut intotdeauna ceva de facut, am toate motivele sa vreau sa ma intorc in urmatoarea zi si asta nu doar pentru line-up.

In primul rand B'estfest m-a incurajat. Exista oameni normali in Bucuresti, oameni care asculta muzica buna, care sunt civilizati, care respira deja aerul anilor in care traim. Pentru toti oamenii pe care i-am vazut aseara am un singur sfat: FACETI COPII MULTI!!!

In ordinea in care am avut parte de ele: Silent Disco este un concept foarte tare si nu inteleg de ce nu exista un asemenea loc deschis tot timpul in Romania. Pentru ca pe langa faptul ca iti da optiunea de a asculta unul din 2 DJ care pun muzica simultan in acelasi loc, ai si posibilitatea sa-ti dai castile jos si sa ai o conversatie pe cel mai normal ton din lume.

NSK nu au avut parte de publicul pe care il meritau, pentru ca au fost programati destul de devreme, pe cand multa lume era inca la birou, iar gradele din termometre inca prea multe. Din cate am inteles a fost prima reunire a grupului de mai bine de 8 ani incoace. Tot ce le doresc este sa nu astepte inca 8 ani pentru a canta din nou impreuna. Foarte bine ce fac ei acolo. Si foarte bine si Mara si MC B pe care i-au chemat alaturi de ei.

Pe final de NSK ne-am mutat la Apollo 440. Sincer nu prea aveam chef de sound techno la momentul respectiv. Si nici n-am avut parte. Rock, frate. Cu energie, cu sound dur, cu un vocal genial, cu un baterist batran care batea ca toate tobele iadului (desi era ajutat pe spate si de multe sample-uri). Mi-au placut mult.

Alanis Morissette a fost tot ce-am crezut ca va fi. Adica a cantat perfect, fara nici un efort, acompaniata de niste super-instrumentisti. Cu toate astea am bagat de seama ca majoritatea domnilor din public erau destul de detasati, fiind evident ca erau acolo doar pe post de insotitori de prietena/logodnica/sotie incantata. N-am stat pana la sfarsit, pentru ca incantarea doamnei mele s-a sfarsit in plictiseala. Inca o raita pe la Silent Disco si...

Singura pe care am ratat-o de tot a fost Miss Platnum, dar asta este... Nu le poti avea chiar pe toate.

Am inceput sa asteptam Cypres Hill. Singura trupa care a intarziat. Vreo... 10 minute. In rest, tot festivalul a fost ceas elvetian. Primele doua piese s-au auzit ingrozitor, lucru care se intampla de obicei la concertele hip-hop. Exact cand eram gata sa zic "ok, ne tinem de plan: plecam dezamagiti de la Cypress Hill si mergem sa ne dregem la UNKLE" s-a intamplat miracolul. Nu stiu cum, dar cateva mii de oameni saream cu totii in aer, cantam, dansam, ne isterizam cu 2 MC care n-au pierdut un singur beat, care n-au piedut un singur vers, care au facut o super-atmosfera. Deci da, s-a auzit perfect.

Am ajuns totusi si la UNKLE, insa prea tarziu ca sa mai intram in atmosfera. Din ce-am auzit, a fost de bine si acolo.

Toata lumea cu care m-am intalnit acolo a zis acelasi lucru: "e atat de misto, ca parca n-ar fi Romania!" Eu zic asa: este Romania! De ce nu poate sa fie toata un B'estfest? Tot timpul! Eu sunt pentru! Promit sa cumpar bilet!

Pentru ca nimeni nu scrie despre lucurile neimportante care se desfasoara in fata nostra.

Asadar, iata un fel de top al lucrurilor absolut lipsite de sens din prima zi de Bestfest. In ordine cronologica, desigur.

1. O ziarista, foto reporter cel mai probabil, imbracata intr-o fusta lunga, neagra, trasparenta total. I-am vazut chilotii, parul de pe picioare si eticheta aflata pe tivul fustei. M-a marcat definitiv.

2. Toaletele au fost separate, pe sexe, sa zicem. Pisoarul baietilor era vizavi de chiuveta fetelor. Un domn m-a intrebat prin plasa despatitoare daca se vede ceva. I-am raspuns: "Da, numai daca este suficient de lunga".

3. Solistul de la Apollo 440 a coborat in public. Frumos. O sa scrie presa adevarata despre asta maine.

4. La Alanis s-a cerut bis. Pe scena alaturata iesisera deja Unkle. Au fost dezamagiti ca nu ei erau cei aplaudati, drept pt care s-au asezat pe scena, si-au aprins tigarile si trimiteau sms-uri. Unul dintre ei le-a aratat celorlalti cat de mare e curul lui Morissette. Cui ii pasa? Nici macar nu au iesit la bisul cerut frenetic de public.

5. Oamenii de la paza au fost de mare angajament. Aproape ca m-am indragostit de ei. Ce-i drept, nu aveam scapare, pentru ca mai toti pareau vecini de-ai mei, de pe langa casa. Pantaloni de stofa, tricou rosu bagat in pantaloni incinsi cu o curea. In picioare, musai, nelipstii pantofi cu botul care se uita mirat la cer.

Restul, maine o sa fie deja istorie.

Hai, pup si dati o raita pe blogu' lu Zoso daca vreti sa cititi chestii serioase de la Bestfest.

- Tricky : 'Knowle West Boy'

- Leila : 'Blood, Looms and Blooms'

- Unkle : 'More Stories-selected Unkle works' (+War Stories Instrumentals) 2cd

- Saul Williams : 'The Inevitable Rise and Liberation of Niggy Tardust !'

- Mary-Anne Hobbs : 'Evangeline'

- DJ Spooky : 'Sound Unbound'

- Flying Lotus : 'Los Angeles'

- The Black Angels : 'Directions to see a Ghost'

- Aim : 'Cold Water Music' (1999-2007)

- The Herbaliser : 'Blow Your Headphones' (1997)

 Après le nouvel album de Portishead, le "son de Bristol" est bien de retour avec un nouveau Tricky (et en espèrant prochainement celui de Massive Attack). Après avoir fondé un label et réalisé un film, Tricky propose avec 'Knowle West Boy' la suite directe du précédent 'Vulnerable' (2003). Les guitares sont toujours présentes dans cet album punk aux racines jamaicaines, et les invités plus nombreux pour les vocals. Les morceaux sont courts, pas plus de 3 minutes. Le livret intérieur qui accompagne le cd est très sobre : feuillets jaunes, sans paroles ni détails de production, juste une photo noir et blanc au centre. Esthétique punk donc. L'essentiel est la musique. Celle de Tricky, musique anglaise métissée. On reconnaitra une reprise de Kylie Minogue, le superbe 'Slow', ici revue et corrigé à coup de six cordes électriques.

Avec 'More Stories' (import), Unkle sort pour ses fans quelques inédits et remixes (de qualité variable) issus des sessions de 'War Stories'. Et dans un mois, ce sera le tour de 'End Titles... Stories for Film'. Pas de nouvel album pour l'instant donc, mais quelques joyaux à découvrir.

L'animatrice et DJ Mary-Anne Hobbs sort une nouvelle compil' d'électro expérimentale, aux styles variés, et fidèle à l'esprit éclectique et exigeant de son émission hebdomadaire sur BBC1. On y retrouve, parmi les artistes les plus connus, Wiley (Big Dada/Ninja Tune) et Flying Lotus (Warp). Flying Lotus qui a d'ailleurs sorti le mois dernier un 'Los Angeles' très séduisant, et que certains ont comparé à DJ Shadow. Mais alors un Shadow à la sauce Warp, label anglais qui livre dans un même élan d'excellence un nouvel album de la trop rare Leila, 'Blood, Loom and Blooms'. Leila s'est attachée les collaborations vocales de sa soeur Roya Arab, de Terry Hall, de Martina Topley-Bird et du toujours fidèle Luca Santucci. 

Après l'Angleterre, jetons nos oreilles sur le continent américain. A New-York, le très productif et cultivé DJ Spooky livre un 'Sound Unbound' incroyable où il mixe art/littérature et musique/sons divers. Ainsi les voix de Jean Cocteau, Marcel Duchamp, Allen Ginsberg... rencontrent-elles Aphex Twin, DJ Spooky, les Masters Musicians of Joujouka, Sonic Youth... On apprécie particulièrement le final qui réunit William S.Burroughs et Iggy Pop pour une incantation destinée à nous faire traverser l'empire des morts, 'The Western Land'. De cette même contrée maudite, les Texans The Black Angels ont eux sorti au printemps un second album, le bien psychédélique 'Directions to see a Ghost'. A apprécier dès la nuit tombée, lorsque l'esprit se laisse aller au voyage. Mais pour redescendre sur terre, rien de tel que de pousser jusqu'à la côte ouest où Saul Williams s'est allié à Trent Reznor de Nine Inch Nails pour un 'Niggy Tardust' énergique (clin d'oeil à Bowie+hip hop+rock industriel). L'album est dans un premier temps sorti l'hiver dernier en téléchargement libre sur internet. Il est à présent édité en cd et avec 5 titres en bonus. Gros gros son, comme par exemple la reprise fabuleuse du 'Sunday Bloody Sunday' de U2.

L'été commence fort. "Pump Up the Volume !"

Tricky : 'Council Estate'

Saul Williams : 'Sunday Bloody Sunday'

Unkle : 'Burn my Shadow' (live-2007)

July 7th: UNKLE - End Titles...Stories for Film

UNKLE have been putting out some solid releases for quite a while now, combining dance and electronica elements with rockier stuff far more subtley than the likes of Pendulum.

This, their fifth album after last year's War Stories has an interesting idea behind it, being an album that was written to go with visual images that have never existed, as the title suggests.

It promises to be a surreal experience, and with the always quality performances they coax out of their guest vocalists (Gavin Clark of Clayhill makes a few appearances) it's definetely going to be one to blast out on a balmy evening.

July 22nd: Nine Inch Nails - The Slip

Although released to the world via the internet for absolutely no charge earlier this year, this is the CD release of the appropriately titled The Slip, summing up just what Reznor and co have gave everyone with this album.

For those concerned after the rather sparse soundscape offerings of Ghosts, fear not as this latest release is a return to that comfortable and familiar sound that Nine Inch Nails have carved for themselves.

Perhaps only a stopgap on the way to a bigger release, The Slip is well worthy of your attention if you are new or old to the grandfathers of industrial rock.

July 22nd: One Day As a Lion - One Day As a Lion

And so it transpires that the rumours and whisperings that aggravated political rapper Zach de la Rocha and ex-Mars Volta drummer Jon Theodore have come together in holy matrimoney to squeeze out a compact disc shaped love child.

There's no denying the talent of each musician, although it's an interesting combination that suggests just a drummer and vocalist line up, so to be honest I've got absolutely no idea what this could sound like, but it's certainly an interesting collaboration that a lot of people have been excited over.

I think one thing can be taken for granted - there's sure to be at least one track that has a political theme, with no ouiji board influences here.

July 28th: Soulfly - Conquer

Despite often being tarred with the nu-metal brush, Soulfly remain for many an exciting band, seemingly shrugging off any negative connotations that the genre has. Furthermore, despite Max Cavelera's focus on his reunion project with brother Igor, Soulfly are set to put out another long player to follow 05's Dark Ages.

Promising to be chocked full of savage and thunderous riffs, and the familiar tribal beats of drummer Joe Nunez, it probably won't stray too far off the beaten track, but little this month suggests being any heavier, and it'll be a good one for those wishing to satiate their need for no-frills metal.

July 29th: Scars on Broadway - Scars on Broadway

After the explosion of success that came with 'Mezmerize/Hypnotize' albums, Armenian rockers System of a Down decided to call it a day for a little while, seemingly to get away from it all. But despite the hiatus status on that band, most of it's members have gone down some interesting musical alleyways, including Serj Tankian whose solo project Elect the Dead sold well, and now Daron Malakian.

Led by the System guitarist, Scars on Broadway's name clearly suggests a continued focus on political songwriting, which is no surprise given the passion of the musicians for all sorts of govermental rebellion. It should remain an interesting prospect however, although some concerns are understandable given Malakian's pretty ear shredding vocal performance on the last two S.O.A.D releases, and his knack for writing shockingly bad lyrics (Lonely Day, I'm looking at you). Still, definetely worth a look at.

Oh, and one more that I failed to pick up on last month, don't ask me how though:

Sigur Rós - Með suð í eyrum við spilum endalaust

This was actually released towards the tail end of of June, but I didn't mention it in last month's Look Out For, Sigur Rós shocked everyone with the complete change of direction taken from leading single 'Gobbledigook'.

They have been criticised for becoming extremely settled in their atmospheric and haunting melodies, refined to perfection in 'Takk...' but here the band have made a conscientious effort to push themselves into new territory, a decision that is to be commended.

They've got a busy summer ahead of them, headlining festivals such as Latitude, and this is certainly the kind of music to chill to on a field, with a cold beer in the hand.

Ik ben wel trots op mijn lijstje. Ik geef even de 6 eerste namen, en daarna geef ik speciale aandacht voor de 6 beste. Als je nu snel snel snel je feedreader aan het doorlopen bent, stel ik voor dat je eens terugkomt als je meer tijd hebt want anders zou het zonde zijn. Truly.

12. Bitter Sweet Symphony - The Verve
11. How To Disappear Completely - Radiohead
10. The Weeping Song - Nick Cave and the Bad Seeds
9. A Satisfied Mind - Johnny Cash
8. Glycerine - Bush
7. Showbiz - Muse

6. Burn That Broken Bed - Iron & Wine and Calexico

Iron & Wine is naast één van de mooiste groepsnamen die je kunt bedenken, ook het alias van zanger Sam Beam. Als je hem op straat zou tegenkomen, zou je hem uit medelijden een euro of twee in zijn verkleumde handen duwen en hopen dat hij de volgende nacht overleeft, maar ondanks zijn sjofele verschijning beschikt de man over een stem waar veel indiebands een arm of een been voor over zouden hebben. Mr. Beam maakte een plaat met de genieën van Calexico, die zich net als hijzelf vooral ophouden in de muzikale sfeer van het zuiden van de VS, waarbij Calexico zich nog iets zuidwestelijker situeert. Burn That Broken Bed vind ik het mooiste nummer dat uit de samenwerking is voortgevloeid, en ook het mooiste Iron & Wine-nummer tout court. Een aangenaam kabbelende groove van gitaren neemt je mee op een muzikale trip waarbij Sammekes stem je gelukzalig doet glimlachen. Gedempte trompetten steken hier en daar hun neus boven het woestijnzand en geven op het einde een serenade die rillingen over je ruggengraat jaagt.

5. Giant Sand - Red Right Hand

Giant Sand - weer een wonderlijke groepsnaam - is de hardhandige, ruwe en zongeblakerde vader van Calexico. Letterlijk bijna, want Giant Sand was de groep waar Joey Burns en John Convertino midden jaren '90 cheers tegen gezegd hebben om op eigen houtje Calexico uit de grond te stampen. Giant Sand bestaat nog steeds, en de zanger is ook nog steeds Howe Gelb. Als deze naam je niks zegt, bekijk dan even de affiche van Dranouter 2008. De band produceert desert rock pur sang, geregeld doorspekt van country zoals je ze in de films wel eens hoort. Zoals gezegd klinkt het allemaal wat ruwer en primitiever dan het afgelikte Calexico. Met Cover Magazine maakte Giant Sand een plaat vol covers, waaronder Red Right Hand van Nick Cave. Howe Gelb pakt je bij je handje en laat je beetje bij beetje binnen in de knoert van een song die hij gecreëerd heeft. Hij heeft een heleboel lekkers achter zijn rug verborgen dat hij met mondjeslaat op je los laat: tempowisselingen, akoestische gitaarsalvos, stiltes, gefluister, en ondertussen buigt en wringt Gelb zijn stem alsof het een oncontroleerbaar projectiel is. Fenomenaal.

[googlevideo=http://video.google.com/googleplayer.swf?videoUrl=http%3A%2F%2Fvp.video.google.com%2Fvideodownload%3Fversion%3D0%26secureurl%3DjgAAAOAcDj5HXMBE7mJuRfg8zMmcfnWywyZ9xs0MbZ2WKmx_U27nRu1VlVp1b3pw1Atne8rJMfo3uHMBfpAJVNnJC2tR5KC-jdVh2-U3JWqWJgQuk-0umuezdMBVJui9PEAE7k-tdMq_QmwvyIhxKxebUuBa6IYUaKqQ2UakmgY_5Wl9vU4oPVNp5QkWKqR9WNAMag%26sigh%3DWFhbW7IAuiJrur69YoVY0Lw7eok%26begin%3D0%26len%3D2147483647%26docid%3D0&hl=nl&messagesUrl=http%3A%2F%2F]

4. Deftones - The Chauffeur

De nummer 4 is ook een cover. Deftones zijn voor wie het nog niet wist geen woestijnratten, maar wel metalheads. Voor je met je wijsvingertje naar je scrollwieltje gaat om snel naar de nr. 3 van mijn lijstje te gaan: het is geen ik-brul-omdat-ik-mij-wil-afzetten-tegen-de-gewone-rockmuziek-achtige metal. In fact: The Chauffeur is bezwaarlijk metal te noemen. Een Duran Duran-cover for christ's sake. Spooky, zo zou de meerderheid deze song noemen. Maar ik denk eerder aan auto's als ik ernaar luister. Nu is het moment gekomen om op 'play' te klikken.

Hoor die gitaar. Dat is de basisriff van het nummer. Klinkt aantrekkelijk, niet? Wacht, hij moet zijn keel nog openzetten...  Hoor dat, hoor hoe Chino Moreno driiiiiiive zingt. En dan de brug...een ingehouden kopstem, een aarzelende gitaar.... even op de rand balanceren.... en er dan weer tegenaan. In een ordinair rocknummer zou de zanger siiiiiiiiiiing blue silveeeeeeeer zingen. Kudos echter voor de mannekes van Duran Duran die er singggggggggg blue silveeeeeeer van gemaakt hebben. Spooky! Nee, ik ga niet het hele nummer hier overlopen. Het leek me enkel de beste manier om duidelijk te maken hoe je hier naar kunt luisteren. It only gets better after this.

3. Tool - Reflection

Oei, dit is een goeie. Een extreem goeie zelfs. Reflection is wel een track op Tool's legendarische album Lateralus, maar eigenlijk vormt het een onderdeel van het driedelige Disposition - Reflection - Triad. Samen duren ze een slordige 23 minuten (even lang als Wings for Mary en 10,000 days op hun recentste) (hence Viginti Tres --> drieëntwintig), en dat is te lang voor Youtube. Hoedanook is Reflection de kern van het drieluik. Een monsterlijk goed nummer met een bezwerende tekst, een bezwerende opbouw met fan-tas-tische zang (ook bezwerend, for the record). Daarvoor is natuurlijk James Maynard Keenan verantwoordelijk, naar mijn mening de beste zanger in het genre...ever. Het nummer gaat over narcissisme en zelfvoldaanheid waar een mens op den duur zelf ten onder gaat (het bevat ook verwijzingen naar de Griekse mythe van Narcissus). Het ritme stuwt de song naar voor, en heel langzaam, térgend langzaam, wordt er een climax opgebouwd. Normaal evolueert het nummer daarna in Triad, een soort offspin waarin al het gitaargeweld wordt losgelaten in één wervelende jam. Tool, of hoe metal getransformeerd wordt in kunst waar zelfs Mozart himself het hoofd voor zou buigen. De video, hoewel niet de officiële, is trouwens ook de moeite waard. Maximaliseer uw scherm, leun achterover en geniet.

2. Madrugada - Only When You're Gone

Ja, ik ben er weer mee. Maar wie ze kent zal beamen dat qua indrukwekkende stem je niet om Sivert Høyem van Madrugada heen kan. Zoals Nick Cave, maar dan minder hol klinkend en een zwaardere bas-ondertoon. Only When You're Gone is een nummer dat ik nog maar onlangs heb leren appreciëren en ik vraag me nu nog altijd af hoe dat zo lang heeft kunnen duren. Het is dan wel een droevige song, maar je wordt er niet echt depri van. Integendeel: je wordt er helemaal rustig van en je beseft dat je een hele dag non-stop naar alleen maar dit nummer zou kunnen luisteren. Respect voor de laagste stem en het grootste stembereik in dit lijstje. In het filmpje hoor je de live versie, begeleid door foto's. It's only when you're gone and away, your ghost runs through me in that special way. Dat is waar....

1. UNKLE - When Things Explode

Ian Astbury's band 'The Cult' was nooit een echte voltreffer. Zonde voor een man met zo'n -ZO'N- stem! Wat zou er gebeuren als zo iemand nummers gaat zingen van de hand van één van de beste songschrijvers ter wereld? Iemand zoals James Lavelle van UNKLE bijvoorbeeld? Het resultaat is te horen op UNKLE's album 'War Stories' waar Astbury twee nummers inzong. Een voorproefje kreeg je hier al. When Things Explode is de laatste track van het album en een afsluiter van formaat. 'S mans van weemoed en melancholie vergeven stem baant zich een weg tussen piano en strijkers in de richting van de moeder der muzikale explosies. "I saw my tears in your eyes, you saw your tears in mine. We watched it burn", zo zingt Ashbury vervolgens, en voor je ogen zie je de eindeloze mogelijkheden die dit nummer met zich meebrengt voor het maken van een videoclip. Het zou in ieder geval een clip zijn met veel dynamiet, veel slow motion, veel vuur en veel emoties. De enige (volledige) clip die ik echter gevonden heb op Youtube is een onozel filmpje van iemand die gelooft dat 11 september fake was. Maar goed, luisteren volstaat.